Manifest: Martori ai sensului

„Dumnezeu e mort!”, se-aude strigăt mut,
„Și noi l-am omorât!” – ecou pierdut.
Rătăcit printre ruine de-nțeles,
Am fost sortit să-mi caut drumul,
Să-mi port crucea fără cer,
Fără răspuns. 

Mi s-a vândut o lume de oglinzi,
Iluzia că pot fi tot,
Că pot fi oricine —
Dar am uitat cine sunt eu.
În lipsa unui scop, am alergat
După plăceri subțiri,
Ambalate frumos,
Livrate cu filtru și muzică de fundal.

Am invidiat zâmbete fabricate,
Am râvnit vieți ce nu-mi aparțin,
M-am hrănit cu like-uri
Și-am uitat gustul adevărului.

Sunt consumator și consumat,
Sclav al ecranului ce-mi fură timpul,
Prins în dansul orb al algoritmului
Ce mă mestecă
Și mă scuipă,
Pe un colț de lume,
Neobservat.

Ce va rămâne din mine?
Un username uitat?
O urmă în cloud?
O privire pierdută în oglindă?

Cine mai sunt?
Unde mă duc?
Îmi aud pașii, dar nu-mi știu direcția.
Poate că drumul începe
Când tăcerea răspunde.

Planeta arde încet,
dar feed-ul meu rămâne rece.
Un urs polar moare
între două reclame la fast fashion.
Mările se ridică, dar eu cobor
într-un torent de scroll infinit.

Am fost învățat să cumpăr fericirea,
să uit durerea planetei
sub plastic, haine ieftine și ambalaje lucioase.
Să uit că respir aerul altora,
că trăiesc pe creditul generațiilor viitoare.

Capitalismul târziu ne-a promis totul —
și ne-a dat prea mult din nimic.
Suntem liberi să alegem,
dar tot ce putem alege e culoarea cuștii.
Suntem conectați non-stop,
dar fiecare în propria izolare.
Libertatea s-a vândut în rate.
Viața s-a mutat în coșul de cumpărături.

Iar acum, o nouă teamă crește,
rece și tăcută:
inteligența care nu visează,
dar ne învață visurile.
Algoritmi care gândesc mai repede,
mai curat, mai eficient —
și fără noi.

Jobul meu? O linie de cod putea-va-l să-l facă.
Vocea mea? Și ea simulată.
Fața mea? În baze de date stocată.
Și-atunci… ce mai sunt eu?
Ce loc mai am în lume
Când chiar umanul devine opțional?

Trăim în limbo, 
în suspans,
cu inima bătând între două update-uri.
Așteptăm să fim înlocuiți
cu o liniște perfect optimizată.

——-

Este povestea multora dintre noi în această lume seculară de capitalism-târziu, în care povestea noastră pare irelevantă, în care însuși liberul nostru arbitru este pus sub semnul întrebării. În care speranța pare să fi murit.

Creștinismul, cu toate bubele lui a adus umanității o lume un pic mai bună. Poate cea mai iconică persoană progresistă din istorie a fost totuși Isus. 

Imaginea Lui răsturnând mesele cu bani, învățătura de a nu ridica piatra, să întoarcem obrazul, și să ne iubim unii pe alții au fost asimilate în culturile noastre și ne-au scos din barbarism. Așa că vorba lui, să dăm cezarului ce e al cezarului.


Însă de la principiul Right is might pare că am ajuns din nou la barbarism, la Might is right.

Însă un alt aspect al acestei lumi este la fel de depresiv. Pare că suntem tot mai individualiști ca societate, au dispărut încet-încet acele third places precum biserica, jocul din sat, tradițiile care să ne unească în comunitățile noastre, locurile în care să ne găsim partenerii de viață și încercăm cu greu să le înlocuim cu aplicații; precum Instagram, Tinder sau Strava. 

A new hope

Comunitățile puternice se bazează totuși pe valori comune, pe nevoia noastră de a cere ajutor și pe speranță. Într-o generație seculară lipsită de “Third places” adică locuri cu oameni în afara familiei și locului de muncă, avem nevoie de un loc în să creăm legături puternice cu persoane care au aceleași valori, în care toți să simțim că aparținem, că suntem văzuți.

Această comunitate poate fi SENS. O comunitate care care are o misiune mult mai mare decât cea de a candida la alegeri, și să schimbe legile și rotițe în mecanismele societății. O comunitate care visează la o lume mai bună în care viața noastră poate fi mai armonioasă: cu natura, cu cei din jur și cu noi înșine. În România, în Europa, în întreaga lume.

S-a discutat mult în campania internă despre cultură organizațională, de aceea cred că ar trebui să ne uităm la organizațiile și comunitățile care au funcționat și funcționează.

Poate că avem nevoie să plantăm mugurele unei noi religii verzi’. Să învățăm de la alte culte să primim voluntarii prin ritualuri de inițiere, în care neofitul să simtă că acesta a primit simbolic acceptul după verificările riguroase să facă parte din comunitate. Să fie învățat de nași tainele organizației și care să îl integreze în grup și să îi explice inside-jokurile. Să ne întâlnim periodic și să facem din aceste întâlniri un obicei sănătos ca mersul la biserică.

Sau ne putem uita la alte organizații de binefacere, precum Rotary, unde tradiția, simbolismul și progresismul se îmbină excelent sub umbrela devizei A servi mai presus de sine, unde contribuțiile membrilor sunt celebrate cu distincții, dar în special cu căldură.

Cred că ar trebui ca apartenența la această mișcare să fie mai mult decât o chestie geeky în care se vorbește mult despre politică în termeni complicați, deșii necesari. Ar trebui să fie un curent cool, în care să ne mândrim de identitatea noastră. În care lumea să își dorească să cumpere de pe magazinul online al partidului badge-uri, haine și alte obiecte simbolice.

Disclaimer – Poate este o exagerare ceea ce am spus, dar cred că sunt lucruri pe care le putem învăța să le aplicăm cu înțelepciune. De aceea e nevoie nu de fanatism, ci de rigoare științifică. Iar dacă definim scopuri bazate pe nevoile biologie psihologie și sociale determinate de știință am putea să spunem liniștiți că facem bine.

OUTRO 

De zeci de mii de ani, noi, homo sapiens ne-am căutat sensul în acest univers și am inventat povești. Povești despre lume, despre viitor, despre cine suntem și ce menire avem. Iar nevoia aceasta a pentru a avea o poveste transcede însăși viața noastră. Iar acum avem nevoie să scriem o nouă poveste. Una în care există speranță nu pentru viața de apoi, ci pentru viața noastră și a celor din jur și a celor care ne vor urma.

Vrem comunitate, nu virtuale spații,
Unde inimi se leagă prin sens și valori,
Unde străini devin frați și surori, iar pașii
Sunt purtați de aceeași chemare-n zori.

Poate nu-i absurd să visăm o religie verde,
Cu ritualuri, nași și povești,
Cu dăruire ce nu se pierde,
În care simți că înmugurești

Și poate, într-o zi, cu ochii senini,
Vom spune cu inima, fără păcat:
Speranța a înviat –
Adevărat a înviat!

Text de Gabriel Ban – Aprilie 2025